capra vecinului

O parte din păsările care cuibăresc în nordul continentului european şi cel asiatic iernează la noi.
Dintre acestea fac parte în primul rând aşa-numitele păsări acvatice - care includ diferitele specii de gâşte (gârliţe, gâşte cu gât roşu etc.).
Schimbările din ultimele două decenii au avut însă ca rezultat inclusiv modificări în ceea ce priveşte numărul exemplarelor care sunt prezente la noi în lunile de iarnă.
Dacă în anii '90 puteam întâlni în Dobrogea sute de mii de gârliţe mari şi mai multe zeci de mii de gâşte cu gât roşu, în prezent aceste cifre chiar că sunt de domeniul trecutului.
Pentru a avea totuşi o privire generală asupra situaţiei curente, în perioada decembrie - februarie avem deplasări frecvente pe teren pentru a evalua numărul păsărilor care sunt prezente în diferite zone ale acestei regiuni.
Uneori mai sunt şi situaţii de genul celei relatate mai jos.

11 ianuarie... pe la ora 7 şi ceva... Stăm în zona apropiată de limita platoului continental, îngheţaţi bocnă.
Scopul?
Păi, să surprindem grupurile de gârliţe şi gâşte cu gât roşu care ar trebui să vină de la locurile de înoptare (de pe apele complexului Razim - Sinoe) spre suprafeţele agricole pe care se hrănesc (de obicei pe terenurile însămânţate toamna cu grâu sau porumb... uneori şi cu rapiţă)



Timpul cam neplăcut: ceaţă deasă, zăpadă nu prea...
În schimb cristale de gheaţă pe pământ şi pe resturile de tulpini şi frunze rămase cât-de-cât intacte de anul trecut.
Din când în când se iscă şi câte-o rafală de vânt dinspre lac şi atunci frigul pătrunde până la oase, indiferent de îmbrăcămintea "din dotare".



Umblăm zgribuliţi de frig, de vreo oră... şi niciun animal sălbatic nu pare să mişte pe asemenea vreme groaznică.
Doar urmele trădează prezenţa unor mamifere.



Cu puţin după ora opt se aude uruitul unui tractor... apoi, la un interval de câteva minute, se aude încă unul.
După vreun sfert de oră apare o umbră prin ceaţa deasă...



Pe măsură ce se apropie, ne dăm seama că sunt tractoarele care transportă oamenii la tăiatul stufului din partea sudică a grindului Lupilor.
În remorci stau înghesuiţi oamenii - probabil localnici din satele din zonă.
Cei din remorca primului tractor au noroc: există o prelată în partea din faţă a remorcii aşa că nu prea îi atinge aerul tăios creat din cauza deplasării vehiculului...



Tăietorii de stuf din remorca celui de-al doilea tractor nu mai sunt aşa de norocoşi.
Ei nu au prelata care să-i protejeze.



Stăm la marginea drumului, fericiţi că sunt alţii care suferă pe asemenea vreme.
Mizăm pe faptul că ăia suferă mai tare, aşa că zâmbim unul la celălalt, arătând cu ochiul spre remorcile apărute din ceaţă.
Că prea multe vorbe nu schimbăm din cauză că frigul este cumplit.
Ăia din remorci, văzând două persoane în câmpul deschis, încep să se înghiontească, să chicotească şi să râdă de noi.
Ei mizează pe faptul că noi suferim mai tare decât ei din cauza frigului.
Toate lumea se pare că este veselă pentru câteva momente.
Apoi fiecare îşi dă seama că niciunul nu o duce mai bine!
În remorci se lasă brusc liniştea, iar noi ne reîntoarcem la scrutarea orizontului.
Poate totuşi apar odată gârliţele alea...
Desigur păsările se pare că au mai multă minte decât noi: stau la adăpost până trece frigul cumplit.
Pe la ora 9 apare soarele, ca un disc lăptos gălbui.



Nah, este vremea să urcăm în maşină şi să ne mutăm în altă zonă.
Şi de data aceasta am venit degeaba în acest loc, deşi în urmă cu doar un deceniu pe aici puteam vedea zilnic mii de gâşte, nu numai la sosirea de la locurile de iernare, ci şi în timpul zilei - pe arătură.
Spre seară am aflat că dacă vroiam gâşte, mai bine ne duceam în Bărăgan.
Din câte se pare Dobrogea nu mai este pe placul lor...